AuD CuLOri

Cioran?Emil Cioran?Da…imi place.

Nu mi-am propus sa fac o pledoarie nici pentru viata nici pentru „esenta” lui. Ar fii absurd sa incep o biografie a sa, dat fiind faptul ca i se parea oarecum ciudat cum nimeni nu a fost speriat de ideea scrierii propriei biografii.[„ E lucru de mirare că perspectiva de a i se scrie biografia n-a descurajat pe nimeni de la ideea de a avea o viaţ”ă. - Syllogismes de l’amertume]

N-as putea spune nici ca sunt in totalitate de acord cu ideile, parerile si randurile sale…imi place sa il citesc.Da, foarte mult.Ma linisteste si de cele mai multe ori ma regasesc in cuvintele lui.

Imi place sa citesc pareri pro si contra Emil Cioran. Am fost intrebata nu de mult care ar fi optiunea mea. Raspunsul era evident.Ciudat, nu? Cum…o nationalista ca tine sa-l venereze pe Cioran, care scria asa: „Cum poţi să fii român? - Era o întrbare la care nu puteam să răspund decât printr-o durere de fiece clipă. Urându-i pe ai mei, urându-mi ţara şi ţăranii ei atemporali, îndrăgostiţi de toropeală şi crpând de stupizenie, mă ruşinam că mă trag din ei, îi renegam, refuzam să accept subeternitatea lor, certitudinile lor de larve osificate, visarea lor geologică. În zadar le căutam pe chip freamăul sau semnele revoltei: în ei, vai! murea încet maimuţa. La drept vorbind, nu aparţineau oare regnului mineral? Neştiind cum să-i scutur, cum să-i însufleţesc, îmi trecu prin minte să-i extermin. Dar nu poţi masacra pietrele”( Pro & Contra Emil Cioran - Între idolatrie şi pamflet)

Imi place sa cred ca un om cu o maturitate in ganduri si ratiune , va realiza tot timpul diferenta dintre valori: nationalismul mai mult sau mai putin adevarat al unor oameni precum Nechifor Crainic, Miron Costin si sinceritatea si dragostea lui Cioran pentru „cel mai frumos oras din lume, Sibiu”.Pentru mine, ramane un emigrant cu vinovatia curgandu-i prin vene ca s-a distantat de patria mama, dar care ce-i drept a trait cu dezamagirea ca nu era francez de origine.

Fara sa citesc respectiva publicatie in care afirma ca „Speranţa e o virtute a sclavilor.”( Précis de décomposition), sunt total de acord cu el. Speranta??Sperante au doar cei slabi, incapabili de a-si propune ceva, care asteapta totul de la o zi de maine, de la un anume cineva.Ei spera…noi vrem si putem.

Irelevanta si total lipsita de esenta ar fi interpretarea mea la citirea unor randuri atat de profunde:” Toate apele au culoarea înecului. - Syllogismes de l’amertume”-nu stii sa inoti, te ineci.Aiurea.E vorba de un alt sens al inecului.Sufletesc, moral…spiritual!

Culoarea asta il defineste oarecum pe acest…hai sa nu-l numim om, sau nu pur si simplu om…consider ca si-a depasit oarecum conditia de simpla persoana, prin felul in care a reusit sa schimbe conceptii, sa influenteze decizii, vieti poate…sa ocupe nopti de nesomn unor „obsedati”, impresionati, unii dintre ei placut altii mai putin, care il citesc.Si nu este vorba numai despre mine aici…Cioran a revolutionat oarecum stilul de a exista si imparti cu o lume intreaga destinul.

Principala sa problema, preocupare era dupa cum zice sa se suporte pe el, in fiecare zi. Pe un simplu om, o problema in nici un caz nu il face mai bun.Pentru Cioran, existenta acestei piedici de zi cu zi, viata, a insemnat literatura. Creatie.Mit pentru unii, obsesie si dependenta pentru altii. Daca citesti o carte, pe a doua o vei citi cu siguranta.Fara sa vrei, intri in librarie si intrebi sai cauti cu privirea un volum de Cioran. Il cumperi, citesti, traiesti si te regasesti(sau nu) si iti dai seama ca mai vrei. Mi se intampla.

Cu siguranta ca aceasta problema majora ne si indeamna sa mergem mai departe, sa supravietuim, asa cum zicea in Syllogismes de l’amertume:” Suntem toţi nişte farseuri: supravieţuim problemelor noastre”. De ce??Rapunsul ni-l da tot el, de data asta in Amurgul gandurilor, ultima carte citita: „Fiece clipă este o groapă, neîndestulător de adâncă.”. La fiecare pas, ne impiedicam de o groapa, care insa nu este destul de cuprinzatoare sau de adanca incat sa ne impiedice sa facem pasul urmator.

Momentele de extaz, mai multe sau mai putine din viata fiecaruia sunt parerea mea, momente de inconstienta, sau de incapacitatea, neputinta constientizarii totale. Sunt momentele in care nu traieste decat o parte din tine, cea prea putin constienta de problema majora-viata. Si-atunci uiti de tine, te concentrezi asupra singurului fapt ce te face bucuros pe moment. Pentru a nu stiu cata oara, ma regasesc in Cioran.Ciudat, dar fix cand am nevoie de el, deschid cartea la pagina in care ma gasesc pe mine in randuri. Si mi-am gasit parerea: „Entuziasmul este o formă de delir.”

Mi s-a mai pus intrebarea si mi-am pus si eu intrebarea:Cioran…misogin??Tind sa cred ca a avut motivele lui, inluentat de anumite circumstante cand a afirmat ca :” Femeia este un animal incapabil de cultură şi spirit.”-o generalizare adusa in faza finala.Singura persoana care i-a demonstat asta, insemnand totul probabil, i-a lasat impresia de lipsa de spirit din partea acestei categorii umane-femeia.Acest tot, redus la nimic din motive neexplicate exact, l-a facut sa afirme inclusiv ca :” Femeile sunt niste nulităţi simpatice. Cu cât te gândeşti mai mult la ele, cu atât le înţelegi mai puţin.” in publicatia Pe culmile disperarii(si totusi atat de complexe).Las explicatia acestui citat in seama ultimului cuvant din titlul cartii-disperarea. De ce incerc sa-l apar oarecum? Pentru ca a simtit muzica in partea cea mai nesemnificativa a unei femei, carnea:” Femeia este muzică rătăcită în carne.”

Citindu-l pe Cioran, am descoperit ca pentru amandoi, „Lumea nu-i decât un Nicăieri universal”(Amurgul gandurilor). Un nimic atotprezent.Cum sa fie nimicul, prezent?Este, prin existanta unei lipse.Lipsa intregului, a dorintei de existenta, de cunoastere si adevar-adevarul, un paradox abstractizat la maxim pana cand se impregneaza in fiecare celula din corpul bolnav al unui muritor.Si asa ajung mainile obosite ale unui ne-om, sa scrie randuri neintelese probabil.Probabil fiind in cautarea aceluiasi minus real, nimicul de care avem nevoie pentru a ne incadra Nicaieri.Suntem bolnavi, gravitatea sau intensitatea maladiei de care suferim masurandu-se asa cum bine spunea Cioran in „modul in care moartea iubeste viata”.

Cei care incearca sa se desprinda, oarecum, in cautarea absolului sunt cu siguranta cei fara regrete, caci „Orice îndrăzneală nu e decât forma pe care o ia lipsa de regrte”(Pe culmile disperarii). Existenta unui regret, duce la teama repetabilitatii esecului. Si clacheaza. Cred ca din cercul vicios in care ne tot ratacim, evident-viata, ar trebui sa iesim fara regret. Fiecare cadere in gol ne determina sa facem pasul numarul 2: nu poate fii mai rau de atat. Regretele sunt ale celor care spera. Lumea se agata de un fir de ata si-l numeste speranta. Se rupe, regret, se-agata iar. „Lumea nu se îngrămădeşte decât în jurul vânzătorilor de iluzii.”, spunea.Pai da, cautam oferta mai buna, iluzii mai plauzibile, pe bani mai putini si ne ingramadim. Nimicul a ajuns sa fie o stare de monopol.E singurul care confera stabilitate spirituala. Ne convertim??Nimicul doare, dar ne defineste.De ce sa-ncercam sa ne vindem sufletul pe-o iluzie trecatoare, cand nimicul ne striga disperat.Ii apatinem.

„Nu trebuie sa vrei nimic altceva decât nimicul care e în tine.”Atat de mult nimic si atata nevoie de el….avem.

Ar fii mai usor sa ne convertim la nimic (singura tinta precisa), daca am fii „scutiţi de trupul pe care îl ducem după noi. Povara eului era suficientă”.(Pe culmile disperarii).

Ne pierdem in detalii ineficiente si ratam esenta lucrurilor: iubirea. E ciudat ca „inca iubim...totusi,iar acest "totusi" acopera un infinit”.Cateodata,infnitul si nimicul converg.Raspunsul se afla in noi, atat de absurd dar real, nu??Pentru ca totul poate sa reprezinte nimic atunci cand iubirea nu e impartasita, sau traita.

Acest ne-om, cum l-am numit, ma uimeste prin exactitatea gandirii, prin perfectiunea definirii unor termeni si conceptii de o importanta majora pentru fiecare om. Spune despre credinta ca „este o închipuire care refuză concretul şi care nu se sinchiseşte de ceea ce o dovedeşte falsă.”Nu mai este nevoie de nici o explicatie a afirmatiei lui.Orice incercare ar fii in plus.Si cel mai bun exemplu de credinta este cu siguranta credinta in divinitate. Nici un credincios nu a cerut o explicatie concreta, palpabila a existentei lui Dumnezeu.

Trist este faptul ca „tehnologia n-a mai pastrat pentru Dumnezeu decat respectul majusculei.”.Ne confruntam zilnic cu aceasta problema inevitabila, tehnologia, care ne absoarbe, fura din noi spiritualitatea si ne pune in fata principii si conceptii pe care sa le luam ca atare, caci tot ce este nou, e la moda.Tehnologia avaseaza.Pacat…Ne pierdem, incet.

Ne pierdem unii de altii si ne pierdem de noi insine.Cioran isi dorea, intr-adevar „să nu mai aiba nimic în comun cu oamenii decât faptul de a fi om”.Acest detaliu nesemnificativ, de altfel.

Nu stiu in ce masura au realizat oamenii aceasta diferenta in ceea ce este-a fost- Cioran si ceea ce este un simplu om, un artist poate.(„ Ce-i un artist? Un om care ştie tot - fără să-şi dea seama. Un filozof? Un om care-şi dă seama, dar nu ştie nimic”)Eu da, am simtit diferenta asta.O simt. Stiu insa ca toata lumea il cunoaste si percepe pe Cioran ca pe un mare filozof care si-a pus amprenta asupra stilului de scriere a unor texte bolnave-filozofia ca literatura universala. Pentru el, filozofia a fost „meditaţia poetică a nefericirii.”.Nefericirea in toate formele ei. Si in toate cartile lui.

Il recomand pe Cioran tuturor celor aflati in cautarea nimicului interior, un nimic care cu siguranta va va umple la un moment dat un gol. Mai mult sau mai putin. Merita incercat.

Cioran nu scrie „pentru ca are ceva de spus, ci pentru ca vrea sa spuna ceva”( Ecartèlement). Masura in care mesajul sau este receptat in adevaratul sau sens, ramane inca nestabilita. Eventual, la nivel personal, putem aprecia cat de mult ne-a inluentat lectura sa.

In Ispita de a exista am descoperit replica ce m-a marcat oarecum: „N-ar trebui să scriem cărţi decât pentru a spune în ele lucruri pe care n-am îndrăzni să le mărturisim nimănui.” Incerc sa-i urmez sfatul, in ideea ca voi ajunge intr-o zi aprope de nimicul meu personal, aflat poate in randuri dintr-o carte al carui singur citior voi fii eu.

Cam prin cate etape ale existentei umane poate trece un NEom, un NEincadrat, un Atipic pentru a realiza ca in aproximativ 10 ore de converatie banala, convingerile sale atat de puternice candva incep sa fie incerte? Cel mai ciudat e ca toata actiunea asta razvratitoate se petrece undeva in interior, ca o lupta si ratiunea'i incapabila sa stop this feeling. Cam asta e procesul meu de desfasurare....si daca pana acum ma intrebam cine sunt eu, acum te las pe tine sa faci asta [la aman2 ne place:> ]. Nu stiu daca am descoperit raspunsul exact la intrebarea asta care devenise un fel de laitmotiv, dar practic imi regasesc existenta sufocanta in situatia asimilarii multor informatii in timp alert ceea ce nu face decat sa ma motiveze.Singurul inconvenient e ca imi ia toata seva, ma consuma si....cine stie?Poate voi fi prea obosita sa mai pot primi sau da ceva....asta daca voi avea sansa....

E una din zilele in care mi-e mult prea dor sa pot sa fiu eu....iar voi ati invatat sa ma percepeti avand o personalitate untouchable si nu vreau transparenta in asta.Dar despre pulverizarea si centralizarea EU-lui meu cu alta ocazie...

Va las cu bine.

*Je ne suis pas né d’être aimé*